Monumente

România sub teroarea comunistă

În cei aproape 45 de ani de teroare comunistă, România a devenit o țară a crimei organizate, a camerelor de tortură și a opresiunii instituționalizate.

În tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, umilință, minciună și delațiune.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără organizarea și susținerea aparatului represiv al partidului comunist român, cu sprijinul Moscovei. Acest aparat diabolic – denumit Securitate – a funcționat ca o veritabilă poliție politică. Toate cadrele sale, fără excepție, au acționat în slujba terorii, controlului și eliminării opozanților regimului.

Pentru a ascunde și a șterge urmele genocidului roșu, la indicațiile Comitetului Central al PCR, Securitatea, Miliția și Justiția comunistă au declanșat, încă din 1969, o vastă operațiune de selecție și distrugere a propriilor arhive, precum și de falsificare a unor date esențiale.

Deși pare incredibil, această acțiune a continuat și după Revoluția anticomunistă și antisecuristă din decembrie 1989 – să ne amintim de descoperirile întâmplătoare de la Jilava și Berevoiești, unde au fost arse mii de documente ale Securității.

După 1999, aceste acțiuni de mușamalizare au continuat sub protecția Legii 187/1999, sub pretexte precum „siguranța națională” sau „securitatea ca poliție politică”.

Cea mai clară dovadă a continuării acestor acțiuni este refuzul regimului Iliescu, prin instituții precum SRI și SIE, de a respecta chiar și Legea 187/1999. Proiectul „Ticu”, transformat și mutilat, nu a fost niciodată aplicat în spiritul său real. CNSAS nu a primit toate cartotecile, microfilmele și bazele de date ale fostei Securități, ceea ce a blocat în mare măsură activitatea instituției.

Toate aceste realități arată că Revoluția din decembrie 1989 a fost transformată într-o simplă „rotire de cadre”, iar puterea a rămas, de fapt, în mâinile acelorași structuri securisto-comuniste din eșalonul doi.

Noi, cei care am supraviețuit atâtor încercări, vedem astăzi cum călăii a zeci de mii de români și urmașii lor dețin funcții de decizie în stat sau controlează viața publică prin rețele mafiote, după ce s-au îmbogățit peste noapte prin jaf, corupție și inginerii financiare.

Mai grav este că se încearcă oficializarea unei versiuni false a istoriei, în care regimul comunist și securiștii săi ar fi „apărat România” de teroriști, bande fasciste și spioni imperialiști – o deturnare cinică și revoltătoare a adevărului.

Într-o vastă operațiune de manipulare, s-au lansat în spațiul public informații conform cărora genocidul comunist nu ar fi existat, iar cei arestați ar fi fost doar „2-3.000 de teroriști” sau „criminali de război”, dintre care doar câteva sute ar fi murit „de moarte naturală”.

Ceea ce este și mai grav este faptul că unii istorici preiau și validează aceste date false, ignorând dovezile incontestabile disponibile oricărui om de bună credință.

Un exemplu clar: baza de date a Ministerului Muncii, care, prin aplicarea Decretului-Lege 118/1990, a confirmat că după 1990 mai trăiau peste 100.000 de foști deținuți politici – în principal tineri arestați între 17 și 24 de ani, dar și persoane arestate în anii 1959–1960. Majoritatea celor în vârstă, între 25 și 80 de ani, fuseseră deja exterminați până în 1990.

Mărturie și Memorie: Monumentele Jertfei

Nu se ține seama de faptul că, între anii 1945–1989, au existat peste 130 de locuri de detenție (închisori și lagăre), dintre care unele – precum Jilava, Aiud, Poarta Albă, Gherla – aveau capacitatea de a deține în jur de 10.000 de oameni simultan.

Plecând de la asemenea date incontestabile și de la alte documente, reiese că peste două milioane de oameni au fost arestați, deținuți, deportați, strămutați ori capturați de trupele sovietice după 23 august 1944 (nu ca prizonieri de război, căci armata română încetase lupta, conform prevederilor armistițiului).

Dintre aceștia, aproximativ 15–20% au fost uciși: fie prin împușcare, fie exterminați în închisori sau lagăre de muncă forțată. Trupurile lor au fost aruncate în gropi comune ori în morminte fără cruce, răspândite de la Timișoara până la Vladivostok.

În afara acestora, alte mii de cetățeni români – țărani înstăriți, intelectuali sau militanți ai partidelor istorice – au fost ridicați în toiul nopții și uciși sumar, pe marginea șanțurilor, în codrii țării sau au dispărut fără urmă.

Numele și numărul acestor martiri ai neamului nu vor fi cunoscute niciodată în întregime, întrucât s-a făcut – și se face încă – totul pentru a șterge urmele.

Cinstirea memoriei

În memoria lor și spre cinstirea celor jertfiți, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), prin filialele sale, a început încă din 1991 să ridice monumente comemorative – unele prezentate în acest album, altele încă nefotografiate.

Aceste monumente sunt menite să rămână în timp ca mărturii vii ale ororii comuniste, dar și locuri de pelerinaj și închinare pentru eroii noștri martiri, precum și pentru toți cei care au luptat sau au suferit în temnițele și lagărele de exterminare din România.

Statul român postdecembrist nu s-a implicat financiar în mod semnificativ, cu excepția unor contribuții locale. Toate monumentele prezentate în acest album au fost inițiate și realizate prin efortul AFDPR, și în mod deosebit prin strădania președinților de filială.

Locuri ale durerii

Unele monumente au fost ridicate în preajma fostelor închisori și lagăre ale morții:

Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgșor, Pitești, Insula Mare a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoșani, Bicaz.

Altele se găsesc în zonele muntoase, acolo unde au avut loc lupte anticomuniste, sau în satele răscoalei populare împotriva regimului.

Printre ele se numără monumentele din:

Teregova, Caransebeș, Sâmbăta, Nucșoara, Meidanchioi, Chisindia, Răstolnița, Ibănești, Mânzălești, Mesentea, Oravița, Vadu Roșca.

De asemenea, sunt incluse în album monumente ridicate în orașe precum:

Alba Iulia, Bistrița-Năsăud, Brăila, Cugir, Călărași, Drobeta Turnu Severin, Oradea, Reșița, Satu Mare, Târgoviște, Timișoara, iar peste hotare, în Paris și Geneva.

Unele dintre aceste monumente sunt opere de artă remarcabile, altele – deși modeste – poartă o profundă încărcătură simbolică.

Moștenirea durerii și demnității

Sunt în curs de realizare sau planificare și alte monumente, în orașele:

Cluj, Târgu Mureș, Oradea, Craiova, Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, trebuie menționată inițiativa guvernamentală din 1994, reluată ulterior printr-o Hotărâre publicată în Monitorul Oficial, privind sprijinul acordat pentru construirea „Monumentului Național al Jertfei și Luptei împotriva Comunismului”, propus în Piața Presei Libere din București, sub denumirea „Aripi”, lucrare realizată de arhitectul Mihai Buculei.

Fie ca toate aceste sfinte monumente să rămână, peste timp, spații de aducere aminte, de pelerinaj și de închinare, pentru ca generațiile viitoare să știe – și să nu uite – că:

Milioane de români s-au împotrivit comunismului, iar sute de mii, proveniți din elita politică, intelectuală, din rândurile tineretului idealist, ale țăranilor, învățătorilor, preoților sau ofițerilor Armatei Regale, au suferit sau s-au jertfit apărând demnitatea patriei și valorile democrației.

Fostul Președinte AFDPR,

Constantin Ticu Dumitrescu